NESIGURANȚE și certitudiniVa fi un editorial ciudat. Începe prin a vă ruga să citiți mai întâi jurnalul de excursie a lui Mihai Scorțaru de pe pagina 51... L-ați citit? E important. Doar așa veți înțelege motivele care m-au determinat să scriu rândurile care urmează. Atunci când am citit relatările despre excursia olimpicilor în Statele Unite (organizată de Ministerul Tineretului și Sportului) am simțit cum se conturează în mine un sentiment ciudat, asemănător cu revolta. De ce aș fi revoltată?
Când am aflat prima dată despre excursie, am fost nespus de încântată pentru șansa și bucuria acestor copii de a călători, de a vedea lumea. Eram și sunt recunoscătoare ministerului amintit că se gândește la o modalitate de a "răsplăti" eforturile și performanțele realizate de cei mai talentați elevi din România care au cucerit premii și medalii la olimpiade internaționale. Care este atunci problema? Recunosc, în calitate de redactor m-am obișnuit să citesc și printre rânduri; de asemenea, recunosc că sunt sensibilă la această "dilemă" la modă care îi preocupă pe mulți dintre locuitorii României - de "a pleca"... (Nu săriți - citiți mai departe, am și eu dreptul la opinie.)
Deci s-o luăm încetișor. Se duc olimpicii în "State" și organizatorii se grăbesc să-i ducă la "Universitate" și să le explice cum pot (sau cum "trebuie") să depună cerere pentru a se înscrie la universitatea respectivă. Și nu doar la una. La mai multe. Să poată alege năzdrăvanii, nu? Români "plecați" de mai mulți ani, se grăbesc să le sugereze să "piardă" avionul de întoarcere în România. Face parte din adevăr că au fost și câțiva care, mai "patrioți" sau mai realiști, poate chiar mai cinstiți, dimpotrivă - i-au îndemnat, similar domnului profesor Manolescu (într-o emisiune televizată) să încerce să facă carieră mai întâi - acasă.
Revenind la ceea ce emană din jurnalul de excursie, mă deranjează acest exhibiționism ciudat, aproape guvernamental cu care au fost duși "copiii noștri" de lângă părinții lor, profesorii lor în "țara promisiunilor" și oferiți pe tavă unei țări, de altfel admirabile, dar care de zeci de ani își reface rezerva de talente din țări ca România. De ce nu îi lăsăm pe acești tineri în pace? Dacă tot i-am dus în America, nu era suficient (cu, sau fără vizite la universități) să se plimbe, să se uite și să decidă ei dacă îi interesează sau nu, cum se pot înscrie la o universitate americană?
Sper că cel puțin de demagogie nu mă acuzați. Cred în libertate, o doresc pentru toți locuitorii Terrei, deci, evident și copiilor noștri. Lăsați-i să strângă informații, să privească această lume plină de contradicții, nu-i "momiți" înainte să se maturizeze măcar un pic, să fie în stare să-și dea seama că "palatul" din Los Angeles nu are aceeași valoare dacă nu îl pot arăta și unor români, pentru că în Los Angeles sunt mult prea multe "palate". Lăsați-i să-și dea seama că mult visatul confort este fără importanță dacă nu îl poți împărți cu cei dragi. Lăsați-i să înțeleagă că noii prieteni nicicând nu vor putea înlocui prietenii din adolescență, cei cu care vorbesc aceeași limbă, învățată de la mama. Credeți că greșesc? Înseamnă că avem alt sistem de valori, alte priorități și deci eu vorbesc degeaba. Dar încă o dată: de unde știm că nimeni nu are sensibilități și "comori" ca ale mele? De unde știm că în România nimeni nu prețuiește amintirile din copilărie, nu își iubește limba maternă și în general, nu ține la rădăcinile lui?
Parafrazând replica domnului profesor Manolescu s-ar putea spune că o carieră realizată în România este o "victorie" mai deosebită tocmai din cauza că în România este mai greu: nimeni nu te cheamă (ca în Silicon Valley) să-ți propună în schimbul unei idei, milionul de dolari. În plus, sunt destui care cu toate posibilitățile oferite de America nu reușesc să își împlinească visele nici acolo. Dar vor lupta din răsputeri să creeze imaginea falsă că da, acolo "s-au realizat". E jenant, e chiar tragic să recunoști că nu ai reușit nici în America, nu? Și uite așa, viața se transformă într-o imensă farsă, într-o singură minciună. Pe de altă parte, toată lumea știe că într-o țară cu o economie puternică șansele sunt nelimitate și mulți sunt care reușesc. Dar de aici nu rezultă că noi (Ministerul Tineretului și Sportului, noi profesorii sau părinții lor) trebuie să-i convingem și să-i împingem în afara granițelor în speranța unei case care "se confundă cu un palat". În fond totul se reduce la a-i încuraja să nu răspundă provocării esențiale a propriei vieți, acasă în țara lor. Pleacă sau rămân? Trebuie să fie decizia lor. Și asta după ce și-au clarificat sistemul de valori.
Clara Ionescu [cuprins] |